Confesiune pe marginea cerului.

L’Aurore naissante

și-ti spune de ce, iar pentru ce, a nu-ți pierde mințiile la picioarele holismului - căci vid de-ar exista noi n-am mai fi…

din insăsi sursa mișcării…

… întreaga profunzime care se întinde între astre si pământ este plină și nimic nu e vid.
L’Aurore naissante

Citind peste rânduri aceaste aurore; citind peste rânduri aceste amurguri…
je pense donc je suis-ntr-amurgul aurorei și o nouă auroră printr-o naștere nouă…
citind peste toate imi cântă-n strună…

…Eu am fost asezata din vesnicie,

inainte de orice inceput,

inainte de a fi pamantul.

Am fost nascuta cand inca nu erau adancuri,

nici izvoare incarcate cu ape; am fost nascuta inainte de intarirea muntilor, inainte de a fi dealurile, cand nu era inca nici pamantul, nici campiile,

nici cea dintai farama din pulberea lumii.

Cand a intocmit Domnul cerurile, eu eram de fata; cand a tras o zare pe fata adancului, cand a pironit norii sus si cand au tasnit cu putere izvoarele adancului, cand a pus un hotar marii, ca apele sa nu treaca peste porunca Lui, cand a pus temeliile pamantului, eu eram mesterul Lui, la lucru langa El, si in toate zilele eram desfatarea Lui, jucand neincetat inaintea Lui, jucand pe rotocolul pamantului Sau si gasindu-mi placerea in fiii oamenilor.
Si acum, fiilor, ascultati-ma, caci ferice de cei ce pazesc caile mele!
Ascultati invatatura, ca sa va faceti intelepti, si nu lepadati sfatul meu.
Ferice de omul care m-asculta, care vegheaza zilnic la portile mele si pazeste pragul usii mele.
Caci cel ce ma gaseste, gaseste viata si capata bunavointa Domnului.
Dar cel ce pacatuieste impotriva mea isi vatama sufletul sau; toti cei ce ma urasc pe mine, iubesc moartea.

Căci adâncurile într-adevăr, nu erau… la-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Orice gîndire ştiinţifică nu este decît o formă derivată, şi ca atare încremenită, a gîndirii filozofice. Filozofia nu se naşte niciodată din şi prin ştiinţă. Filozofia nu poate fi niciodată pusă pe acelaşi plan cu ştiinţele. Ea se situează pe un plan care le precedă şi aceasta nu dintr-un punct de vedere doar „logic” sau într-o tablă a sistemului ştiinţelor. Filozofia se situează în cu totul alt domeniu şi are alt rang de existenţă spirituală. Filozofia — şi gîndirea care-i e proprie — se situează pe acelaşi plan doar cu poezia. Nu înseamnă însă că rostirea poetică şi gîndirea sînt unul şi acelaşi lucru.

Martin Heidegger

Conform unei scheme care va domina întreaga filozofie occidentală, o scriitură bună (naturală, vie, știutoare, inteligibilă, interioară, grăitoare) se opune unei scriituri rele (artificială, muribundă, ignorantă, sensibilă, exterioară, mută). Iar cea bună nu poate fi desemnată decât prin metafora celei rele. Metaforicitatea reprezintă logica contaminării si contaminarea logicii. Față de scriitura bună, cea rea pare a fi un model de desemnare lingvistică și un simulacru de esență. Iar dacă rețeaua opozițiilor de predicate care raportează o scriitură la alta conține în plasa ei toate opozițiile conceptuale ale platonismului – considerat aici ca structura dominantă a istoriei metafizicii – vom putea afirma că filozofia s-a desfășurat in jocul celor doua scriituri. În timp ce ea vroia doar sa distingă discursul și scriitura.

Jacques Derrida, Diseminarea, p. 143

As He died to make men holy, let us die to make men free…

”Omul este in esență, ”libertate finită”; libertate nu in sensul nedeterminării, ci in sensul de a fi in stare de a se determina pe sine însuși prin decizii in centrul ființei sale.

Ca libertate finită omul este liber in cadrul contingențelor finitudinii sale.
…
Tot ceea ce face omul este pătruns de o ambiguitate profundă intre bine si rău, fiindcă aceasta pătrunde ființa sa personală ca atare. Ne-ființa este amestecată cu ființa in afirmarea morală de sine a omului, tot așa cum este in afirmarea spirituală si ontică de sine.
Conștientizarea acestei ambiguități este sentimentul de vinovătie. Judecătorul care este el însuși si care se impotrivește lui însuși, cel care ”știe cu” (conștiința) tot ceea ce facem si suntem, dă o judecată negativă, experimentată de noi ca vinovăție.
Angoasa vinovăției ne arată aceleași caracteristici complexe ca și cele referitoare la angoasa ne-ființei ontice si spirituale.
Această angoasă este prezentă in fiecare moment al conștientizării morale de sine si ea ne poate conduce la o respingere de sine completă, la sentimentul de a fi condamnati – nu la o pedeapsa exterioară, ci la disperarea de a ne fi pierdut destinul…

Paul Tillich, Curajul de a fi, p. 65-66

Și care este simbolul cel mai apropiat de această acțiune de a impune limbajul primordial sferei umane de comunicare? Este porunca iubirii.

Dar contrar așteptării noastre, formula ei nu e cea din Ieșirea, din Levitic sau din Deuteronom, ci din Cântarea Cântărilor…

De ce am evocat aici Cântarea Cântărilor? Și cu ce connotație imperativă? La inceputul secțiunii Revelație, Rosenzweig nu ia in calcul decat colocviul intim dintre Dumnezeu si un suflet singur, înainte să intre in scenă ”terțul” din secțiunea Mântuire.

Prin urmare, ideea de-a dreptul genială este de a arăta că porunca iubirii se ivește din această legătură de iubire între Dumnezeu si un suflet singur. Porunca dinaintea oricărei legi este cuvântul adresat de iubit iubitei sale: Iubește-mă! Această distincție neașteptată intre poruncă si lege nu are sens decât dacă admitem că porunca iubirii este iubirea insăși, care poruncește la rândul său, ca și când genitivul conținut in porunca iubirii ar fi in același timp genitiv obiectiv si genitiv subiectiv; iubirea este obiect si subiect al poruncii; sau, in alți termeni, este o poruncă ce conține condițiile propriei supuneri prin tandrețea reproșurilor sale: Iubeste-mă!

Paul Ricœur, Iubire si justiție

Să ne gîndim la soare. Pentru noi el răsare şi apune zilnic. Doar un număr foarte mic de astronomi, fizicieni şi filozofi percep această situaţie în chip nemijlocit diferit, şi anume ca mişcare a pămîntului în jurul soarelui — şi ei o fac doar în virtutea unei atitudini speciale, mai mult sau mai puţin familiare. Aparenţa pe care o capătă soarele şi pămîntul, de pildă zorii ce se revarsă asupra peisajului, marea în ceasurile înserării, noaptea — toate acestea sînt apariţii. Această aparenţă nu este totuşi nimic. Şi nici nu este neadevărată. Şi nici nu este o simplă apariţie a unor raporturi care în natură sînt de fapt altfel alcătuite. Această aparenţă este istorică şi Istorie, este descoperită şi întemeiată în poezie şi în legendă, devenind astfel un domeniu esenţial al lumii noastre.

Numai inteligenţa semeaţă a tuturor celor născuţi tîrziu şi deja obosiţi crede că poate înfrînge forţa istorică a aparenţei declarînd-o drept „subiectivă”, esenţa acestei „subiectivităţi” fiind ceva extrem de problematic. Grecii au resimţit altfel aceste lucruri. Ei trebuiau să smulgă, de fiecare dată, fiinţa din aparenţă şi s-o ocrotească împotriva acesteia. [Fiinţa fiinţează în chip esenţial pornind din starea de ne-ascundere.]

…

Epoca măreaţă a Dasein-ului grecesc este, dimpotrivă, o extraordinară afirmare de sine creatoare în labirintul agresiunii multiplu îngemănate a celor două forţe: fiinţă şi aparenţă. (Referitor la corelaţia originară de esenţă dintre Dasein-ul omului, fiinţa ca atare şi adevăr în sensul stării de neascundere, pe de o parte, şi neadevăr ca ascundere, pe de alta, cf. Fiinţă si timp § 44 şi § 68.)

Martin Heidegger, Înroducere in metafizică , p.153

Secatu-ne-au toate izvoarele, chiar marea s-a retras din faţa noastră. Ţarina de sub noi se surpă, însă adîncul nu vrea să ne-nghită!

Vai, unde să găsim o altă mare, în care să ne îne­căm: aşa răsună tînguirea noastră — de-a lungul mlaştinilor plate. într-adevăr, suntem prea obosiţi pentru-a muri; acum doar stăm de veghe şi ne tîrîm viaţa mai departe — in cripte mortuare! —

Acestea le spunea prezicătorul, pe care Zarathustra-l auzi-ntr-o zi vorbind; şi iată că prezicerea aceasta îi merse drept la inimă şi-l tulbură. Umbla încolo şi în­coace, trist şi obosit; şi devenea asemenea cu-aceia de care povestea prezicătorul.

E-adevărat, le zise el discipolilor, nu peste mult o să ne-ntîmpine un lung crepuscul. Vai, cum voi reuşi eu să-mi salvez lumina?

Ceea ce nouă ne apare ca firesc este, pesemne, doar obișnuitul care însoțește o lungă obișnuința, obișnuința care la rândul ei a uitat neobișnuitul din care ea provine. Acel neobișnuit l-a asaltat cândva pe om ca o realitate cu totul stranie și, in fața lui, gândirea a rămas în uimire.

Martin Heidegger, Originea operei de arta

They fashioned a tomb for thee, O holy and high one
The Cretans, always liars, evil beasts, idle bellies!
But thou art not dead: thou livest and abidest forever,
For in thee we live and move and have our being.

Epimenides, Cretica

Lumina mintii omenesti este reprezentata de cuvintele limpezi, insa daltuite mai intai prin definitii exacte si curatate de ambiguitate; ratiunea da cadenta… si, dimpotriva, metaforele, ca si cuvintele fara sens si ambigue, sunt ca niste ignes fatui*; iar a cugeta asupra lor inseamna a rataci printre nenumarate absurditati.

Thomas Hobbes, Leviathan, V.

* limba latina, in original : pluralul expresiei ignis fatuus (ignis= foc, fatuus= nebunesc); avand diferite denumiri populare, expresia folosita de catre Hobbes in latineste se refera la aparitia unor luminite in paduri sau mlastini, datorate unei combustii interne sau unor reflectii ale luminii selenare, care dispar sau par a se indeparta atunci cand observatorul incearca sa le vada mai indeaproape. In context, naluci, vedenii, aratari iluzorii (n.t.).